Am petrecut 36 de ani lângă paturi de spital. Ortopedie, medicină internă, neuropsihiatrie, camere de gardă în care fiecare minut conta. Și, la un moment dat, am înțeles ceva ce nu se preda nicăieri în școala sanitară: îngrijirea unui pacient nu se termină la tehnica medicală. Se termină — sau, de multe ori, eșuează — la o linie de lege pe care nimeni nu ne-a învățat-o clar.
Așa am ajuns să fac și Facultatea de Drept, apoi un master în drept penal internațional. Nu ca să las medicina, ci pentru că am simțit că-i lipsește ceva esențial: noi, asistenții medicali, cei mai aproape de pacient, cei mai des chemați să decidem în secunde, suntem aproape complet lăsați singuri în fața legii.
Știm să punem o perfuzie. Nu ni s-a explicat niciodată, cu adevărat, ce înseamnă consimțământ informat, unde începe răspunderea noastră și unde se termină, ce ne protejează — sau nu ne protejează — pe noi.
Acest spațiu s-a născut din acea tăcere. Din întrebările pe care mi le-au pus, în 7 ani de predat la școala postliceală sanitară, generații de elevi care simțeau exact ce simțisem și eu: că realitatea de pe secție și legislația din manual sunt două lumi care rar se ating.
